Barca mi se clatina pe mare, spiritul imi tremura in fata ispitelor. Si te caut, caut mana ta de care sa ma ancorez si sa ma ghidezi. Scurg picatura din privirea ta si amplific gesturi banale pentru....viata, pentru ziua de maine si pentru tot ce putea fi si nu a existat.
La ce sa gesticulez cand sufletul imi cade avid dupa afectiune? La ce bun sa ma mai zbat cu negare? Lasa Doamne pacea catre mine, lasa-mi destinul sa curga....Fii piatra mea de mare adancime in aceste clipe, nu a funerariilor mele. Caci, ar trebui sa te scriu cu un refren dintr-un cantec de jale si durere...
N-am bagaje cu mine, sunt calator cu un minim necesar de supravietuire si totusi, soarele rasare si trecutul apune. Ma expun cu zambet si pasiune, ma daruiesc pentru prima data lumii si fac celulele sa mi se supuna. Ploi nu pot sa vad, orice picatura se usuca din propria vointa, caci da, de data asta merg pe mana lumii si a naturii...si tu esti in peisaj atentionandu-ma, ca mai exista umanitate, ca imi va fi bine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu